Uneori suntem gata să iertăm chiar și cele mai urâte gesturi...

Uneori suntem gata să iertăm chiar și cele mai urâte gesturi, doar ca să păstrăm un om. Asta și este dragostea. Frica să pierdem o parte din noi.

De ce femeile se întorc la cei care le-au înjosit? De ce bărbații sunt gata să se schimbe pentru o femeie? Unele lucruri nu le vom înțelege niciodată, decât dacă le vom trăi. Mulți vor spune că proastă e femeia care s-a întors la el, deși el e indiferent și-un trădător. Mulți vor spune că e papă lapte un bărbat care vrea să fie pe placul ei, deși ei nu-i pasă. Puțini vor asculta povestea până la capăt și vor da apoi tăcuți din cap, de parcă ar vrea să spună un: “și eu am trecut prin asta”. În mod normal, ea ar trebui să-l uite și el ar trebui s-o lase. Și totuși, de atât de multe ori nu se poate, pentru că astfel am pierde o parte din noi. Pentru că iubim.

Dragostea e o stare pe care-o însușim iubindu-ne întâi pe noi. Găsind în noi puterea să iubim necondiționat. Iubind apoi, căutăm să implicăm cât de mult posibil omul nostru în noi, în suflet și viață. Să trăim omul de lângă. De asta e atât de greu să te desparți. Nu poți să rupi ceva din tine și apoi să crezi că totul rămâne la fel. Nu poți să alungi pe cineva, să lași, cât de urât nu ar fi procedat, cât de mult nu ar fi trădat. Femeile pot iubi până la imposibil, încât ajung să-și asume greșelile lui, să-și ia mare parte din vină, să se declare responsabile pentru că el e rece și dur și laș. Pentru că el demult deja nu mai e înțeles ca om, ci ca un tot întreg. Pentru că dincolo de imposibil tot dragoste este, doar că ea e diferită de felul firesc de a trăi dragostea. Acolo nu mai asculți, nu mai ceri să fii ascultată, nu construiești. Nici nu încerci să afli dacă bine îți este sau rău îți este alături de el. Acolo contează că pur și simplu este. Idiot, nemernic sau ateu în dragoste, e el. Omul pe care îl iubești. Omul datorită căruia ești un suflet împlinit.